•  
Urmareste-ne pe FaceBook
Abonare newsletter
Extranet
Liga 1 Orange
ASA Tirgu Mures Astra Giurgiu CFR 1907 Cluj Concordia Poli Iași CS U Craiova Dinamo Bucuresti F.C. Botosani FC Steaua Bucuresti F.C. Viitorul FC Voluntari Gaz Metan Medias Pandurii Tg. Jiu Poli Timișoara
Stiri

Să crezi. Să iubeşti. Să te dăruieşti. Şi să accepţi – Mihai Neşu

06.10.2014
Interviu exclusiv cu Mihai Nesu realizat de Marius Mitran.

... Culoarea fructelor stoarse în pahar se schimbă. Amestec, aşa cum mi-a spus, şi cojile, sferturi de milimetru, se învârt într-un carusel de nestăpânit. Las paharul jos, în iarbă, după ce beau. „Nu e bun?”

E bun. Toţi suntem buni. Şi Dumnezeu e bun. El e, de fapt, cel mai bun. Dar asta Mihai o ştie deja. De aceea, şi de aceea, suntem aici.

„Dacă vii dinspre Cluj, la rond te duci pe drumul spre Arad. Pe dreapta se face o alee, cică duce într-un cartier rezidenţial... rezidenţial pe naiba, eu şi rezidenţial, ce să spun, o să vezi maşina în faţa casei. Îţi spun acum, că nu mai pot vorbi mai târziu. Adică nu mai pot răspunde la telefon, că de vorbit, vorbim aici, când ajungi. Eu intru într-o procedură acum şi dacă nu te superi, vorbim în timp ce...” „Cum să mă supăr, Mihai?”

Ajung în jumătate de oră. Vorbisem de dimineaţă, la o cafea, la Cluj, cu George Ogăraru, îi spusesem că vreau să-l văd pe Mihai şi îmi dăduse numărul. N-am mai apucat să-l sun eu, că sunase chiar el, imediat după. Acum lăsasem în urmă şi drumul, şi Clujul, şi nodul în gât.

Viaţa, aşa cum vrea ea

... E în curte, întins pe burtă, pe o saltea lipită de gazon. Impecabil gazon, impecabil şi el, cu mâinile pe lângă corp, aşa cum o fac cei care marchează, în marile meciuri cu mari mize, aruncându-se spre tribune şi patinând cu pieptul pe iarbă... Lângă el, alţi doi oameni, tineri. Unul chiar foarte tânăr. Doctori? Probabil doctori. „Vrei apă? Sau poate îţi place un suc din alea din care beau eu...” „Da, cred că mai degrabă din sucul pe care-l bei tu, Mihai.”

Se aduc scaune. Lângă noi e şi cel care-l ajută să-şi conducă viaţa aşa cum vrea.

... Pe cer nu e niciun nor. E aproape cald şi aproape seară. Undeva, departe, în vecini, se aude Cohen. „Chelsea Hotel No. 2”. Dar Mihai a jucat la Steaua, nu la Chelsea. Şi la Utrecht. Trei ani. Titular în toate meciurile primului sezon. „Cel mai bun fundaş stânga din Eredivisie”. Olandezii l-au premiat cu distincţia asta. Concurase pentru ea cu van Bronckhorst sau Urby Emanuelson. A primit-o el. De opt ori jucase şi la naţională. Pe 10 mai 2011 s-a întâmplat ce s-a întâmplat, la un antrenament. Apoi n-a mai putut mişca decât pleoapele. În sus. În jos. În sus. Apoi a reînceput să vorbească. Perfect. Apoi mâna dreaptă. Apoi a anunţat că înfiinţează Fundaţia. „Ca să-i ajut pe copiii cu astfel de probleme.” Apoi, din 8  februarie 2012, şi mâna stângă.

50 de fructe dulci şi o amintire amară

... Sucul e bun. Fructele s-au topit. „E din 50 de fructe făcut. Îţi place?”

De undeva, însă, de undeva trebuie să încep. Da. Sucul e bun. Cerul e albastru. Într-o oră, două se va însera. E frig. Ba nu, e cald. „Aici ai văzut Mondialul?” Ce întreb şi eu... „Cum ţi s-a părut Olanda?” „Olanda?” E surprins. Are dreptate. De aia am bătut 700 de kilometri? „Olanda, Marius, a fost o surpriză, normal că am ţinut cu ei... Deşi n-a fost, mă gândesc, o surpriză aşa mare... Marius, uite, ca să înţelegi: au sute, mii de cluburi, mii... Ăsta e secretul lor. Când jucam la Utrecht, antrenam şi eu o grupă de copii, mai toţi jucătorii făceam asta. Erau vreo 8 sau 10 grupe, fiecare cu câte 12 copii. Lucram cot la cot cu părinţii lor, părinţii erau importanţi, erau esenţiali. Iar în cartier, unde locuiam, mai erau vreo 10 cluburi, asta aşa, pe 10 kilometri pătraţi. Toţi taţii copiilor erau acolo, implicaţi, dăruiţi, vedeai progrese la copiii ăia de la o zi la alta... Pe unul, când avea 6 ani, l-am văzut şi am zis, nu se poate aşa ceva. Ce făcea cu mingea, ce control... La 8 ani a ajuns la Feyenoord. Am uitat să-ţi spun că mingea îi ajungea până la genunchi.”

Continuă să stea aproape nemişcat, pe saltea. Omul de lângă el, cel care trece de 40 de ani, îi masează când şi când tălpile. „În 6 luni, credeţi-mă, Mihai se va mişca singur prin curtea asta!” „Vă cred. Îţi place aici, Mihai?” Întoarce capul spre mine. „Îmi place acasă. Dar nu e uşor.” „Ştiu, văd, adică...” „Nu, nu pentru mine. E greu cu Fundaţia, că e nevoie de organizare, de...” Nu mai am nimic în pahar. Vede. „Mai adă tu un suc...” „Mulţumesc. Dar acum Olanda, fără Van Gaal, parcă nu mai e tot aşa...” „Marius, nu-i vorba de Van Gaal. E vorba că a scăzut şi la ei nivelul în campionat. Uite, vorbeam cu Piet Buter, e scouter la Southampton acum, eu l-am avut la Utrecht director tehnic şi el mi-a zis la fel. Dar Olanda îşi va reveni... a bătut-o Italia, ei, lasă, mai vedem noi.” „Auzi, că ai spus de olandez...” „Da. De Piet Buter?” „Păi da, voiam să te întreb dacă...” „Dacă el l-a luat pe Gardoş la Southampton?” „Da.” „De asta l-am sunat şi eu. Nu l-a cerut el. Dar sunt foarte mulţumiţi că e la ei.”

Când soarele îţi cade pe faţă

... În vecini nu se mai aude Cohen. Acum parcă e ABBA. Cred. Mihai fixează şi el o secundă paharul. Îl ridic din iarbă, e încă rece, de la frigider. Amestec. Cojiţele se desprind şi se învârt iar pe lângă sticlă, aşa, ca să nu înţelegi nimic. „Soarele abia acum bate pe tine. Ţi-am zis că e bine în colţul ăsta. Cât mai e, cade pe tine. E mai bine acum. Domnu’ Mitran, eu vă dau şi o cafea, dar cum ziceţi...” „Nu, mulţumesc tare mult, dar e târziu, am băut deja vreo două-trei.” „Cum ziceţi. Mihai, eşti în soare acum!” Îi masează piciorul drept. La genunchi se vede o cicatrice... „Ce vorbeam?” „Nici nu mai ştiu.” „A, de Olanda. Apropo, trebuie să plec acolo... Vaaai, dar ce fraier, fraier rău am fost... Ştii, când am plecat de-acolo, cu gândurile mele, cu toate, ziceam că nu mă mai întorc. Şi am vândut mobila, toată. Acum, Mihăiţă, asta e! Trebuie să remobilezi! Mă duc, că am programări la doctor, trebuie să dau şi jos!...” Nu ştiu dacă am înţeles bine. Şi aş şi fuma o ţigară. Nu fumez. Desigur. Dar am înţeles bine. „M-am îngrăşat, nu se poate aşa, grăsime, hormoni, trebuie să dau jos... În America m-am îngrăşat, dar o rezolv şi pe-asta!”

Să fii de ajutor. Să fii!

Marian abia ce s-a atins de suc. Nu scoate o vorbă de ceva vreme. „Voi, la Replay, ce mai faceţi, ce mai daţi? Că voi le ştiţi pe toate! Mariuse, tu chiar le ştii pe toate, crede-mă!” Cred că încerc să râd. Şi chiar râd. „Aiurea! Nu-i chiar aşa... Dar şi de-asta am venit, să te invităm la Replay, dacă nu acum, în primăvară, când poţi... Cum ai şi tu programul...” „Programul meu? Trebuie să mă mişc. Trebuie să mă mişc, să mă plimb pe afară. Tot timpul trebuie să mă plimb, dacă nu mă mişc, mă iau durerile.” „Acum te doare ceva?” „Nu.”

Gata şi cu al doilea pahar. Simt în buzunar pachetul de Kent, bricheta. Mă gândesc că o să fumez pe drum. 150 de kilometri, până la Cluj, am tot timpul...

Mihai închide ochii. Acum, soarele îi bate pe faţă, zici că e o aură, cum e el blond, aşa... Apropo de Cluj, însă. „Dar cum e cu Universitatea? Îmi spunea George azi-dimineaţă că e OK.” „Eu ştiu... Sper să fie bine. Îi ajut cum pot. Le-am făcut o analiză a jocului cu Astra al CFR-ului. Poate l-a ajutat pe George. Am văzut şi aseară, să iei golul în ultima secundă... dar, altfel, George i-a organizat foarte bine în teren.” „Deci e bine la Cluj, îţi place ce faci?” „E bine la Cluj, îmi place, nu ştiu ei dacă sunt... adică dacă eu chiar sunt de ajutor.” „Le eşti de mare ajutor. Am tot vorbit cu cei de acolo zilele astea. Dar aseară n-ai fost la meci.” „Nu. Ştii care e necazul? Măi Marius, mă scutură maşina prin gropile astea, de la Oradea la Cluj, de mă usucă... Aşa că mi-e mai uşor de aici.”

„Faceţi bine şi frumos acum la Ligă! Îmi place!”

Trebuie să-i spun că am vorbit cu preşedintele Ligii Profesioniste şi că Liga ar vrea să-i dea, cumva, o mână de ajutor. „Ştii, domnul Iorgulescu mi-a spus să te întreb dacă...” „Ştiu ce vrei să zici. Eu vroiam de fapt să facem o colaborare, mă gândesc, între Fundaţie şi Ligă. Am văzut, faceţi lucruri frumoase acum acolo, am intrat şi pe site, aţi pus emblema aia frumoasă, chiar îmi place! Mulţumesc, să-i spui mulţumesc domnului Gino din partea mea. Mă gândesc cum facem.”

Unul dintre cei doi care ne asistă nu mai are răbdare. „Domnu’ Mitran, Mihai va face multe, veţi vedea. Mihai nu se plânge, asta e moda în România, la noi toţi se plâng. Eu, noi suntem lângă el, deşi, vă spun drept, cei mai buni kinetoterapeuţi au plecat din ţară. Afară sunt mai respectaţi, mai bine plătiţi.

O jumătate de rază de soare mai are Mihai pe faţă. Încă un pic. Clipeşte. Zici că e la plajă. Noi patru, pe scaune sau pe jos, pe lângă el.

Nici nu ştiu de unde să încep. Ce să încep? „Uneori, în viaţă, nici nu mai trebuie să începi ceva, Marius. E de ajuns să continui. Şi să înţelegi. Uite, aşa cum mă vezi acum, pot să-ţi spun că multe greşeli am făcut în viaţă. Până într-o zi, când am înţeles.”

Clipa în care a înţeles

Cât am venit pe drum, de la Cluj, m-am gândit că o să ajungem şi în momentul ăsta al discuţiei. Mă uit în ochii lui şi mi se pare, am senzaţia netă că eu sunt întins pe jos şi el e, vertical, în faţa noastră. Soarele încă e acolo...

„Am înţeles când am crezut. Acum cred.” „În Dumnezeu?” „În Dumnezeu, în Destin, în rolul tău pe pământ!” O spune ca pe un fapt verificat. E liniştit.

„Tata e într-o mare depresie, ce să-ţi spun... Ieri a fost ziua lui. După ce a murit mama i-a fost şi mai greu, tot mai greu. Dar îl ajut, îl fac eu să treacă peste asta...”

... Trag aer în piept, să nu mă pierd... Respir. Respir, doctore... Respir. Şi ascult. „Marius, ştii ce am înţeles? Că totul s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple. Tata e dezorientat acum, că mama a murit. Domnul Răchiţeanu ştie să-ţi zică mai bine de ce trăim ceea ce trăim.”

„În 6 luni îl fac să se mişte!”

Doctorul încearcă un zâmbet, apoi atinge cu palma dreaptă gamba stângă a lui Mihai. E deja umbră şi linişte. „Domnu’ Mitran, Sfântul Augustin a zis că Dumnezeu un singur lucru nu poate face. Nu poate să facă să fie neîntâmplate cele întâmplate. Înţelegeţi? Eu în 6 luni îl fac să se mişte pe Mihai, băiatul ăsta va merge şi el ştie că-i aşa. S-a întâmplat ce s-a întâmplat pentru că Mihai va demonstra că lupta asta poate fi câştigată. Într-o zi, curând, va merge.”

O spune atât de frumos, încât aş vrea să-i cer să promită. Să-l ajut cumva. Să batem cuba că aşa va fi, să zic ceva...

... Nu zic însă nimic. Respir. Mihai se roteşte un pic, 30 de grade, spre mine: „Marius, ştii ce am înţeles? Am înţeles atunci şi în toate zilele şi nopţile astea, mai degrabă cine nu sunt decât cine sunt.” „Cine credeai că eşti?” „Cine? Dacă-ţi spun... Eu, Mihai Neşu, credeam că sunt indestructibil. In-des-truc-ti-bil! Înţelegi? Până să... până să mă accidentez, asta credeam. Acum ştiu altceva.”

Maximus. I se spunea Maximus

Domnul Răchiţeanu îşi ia genunchii în braţe. Şi el simte nevoia să respire conştient. Povesteşte ceva despre un tip, o forţă a naturii, mare luptător, un metru nouăzeci, o sută de kilograme. „Într-o zi a căzut pe stradă, din picioare. Cancer la colon. A vrut să se sinucidă, nu a crezut în doctori. Când l-am văzut, i-am zis că totul pleacă de la credinţă. Dacă nu crezi în salvare, nu există nicio speranţă! Îmi zicea că i se spunea Maximus şi că uite ce-a ajuns... L-am salvat. Cu dietă, cu ce ştiu eu... Acum mi-a zis că iar e Maximus!” Doctorul îl mângâie uşor pe spate pe Mihai: „Şi tu credeai aşa!” „Ce anume?” „Că eşti Maximus!” Mihai râde. „Te înşeli. Eu nu mă credeam Maximus!” „Nu?” „Nu. Eu chiar eram Maximus!”

Râdem toţi, pe unde suntem, pe unde apucăm... „Marius, totul în viaţă e, de fapt, foarte simplu. După ce m-am accidentat, am constatat aşa, aproape ca pe o revelaţie, că trăim complicat. Şi atunci am zis să simplific. Trăim complicat, gândim complicat, mâncăm complicat. Simplific şi mi-e bine. Simplifică şi tu!”

Totul se întâmplă cu un motiv

Simplific, Mihai. Dacă-ţi vine, să zicem aşa, prin absurd, să plângi, de pildă, cum se simplifică asta? „Totul se întâmplă cu un motiv, asta am învăţat. Când a venit psihologul la mine, după accident, l-am dat afară după o săptămână. Mi se părea că el avea nevoie de psiholog, nu eu. Eu cred şi în altceva. În prietenie. Un prieten adevărat, care ţine la tine necondiţionat, are mai multe sfaturi să-ţi dea decât un psiholog. Şi oamenii trebuie să se ajute. Uite, în Olanda, statul te ajută. La noi, aici, poate biserica te ajută.” „Că ai adus vorba. Se tot zice că ai luat drumul mănăstirii...” „Am auzit şi eu. Aici, la români, dacă te duci duminica la biserică, gata, ai luat drumu’ mănăstirii, ai fugit de lume... Nu e aşa. Şi-n Olanda mergeam, era în Utrecht o biserică ortodoxă, veneau preoţii din Belgia.” Mihai vorbeşte cu tandreţe aproape de pe salteaua lui de terapie şi încercări. Doar îl aud, nu mă mai uit la el. Vreau să văd pe unde se strecoară, încă, soarele, peste zulufii lui blonzi. Sunt atent însă. „Un părinte, un preot are mai multe sfaturi să-mi dea decât orice doctor. Merg la slujbe, de sărbători, asta da!”

Steaua, forever and ever

Domnul Răchiţeanu spune acum ceva despre o călătorie a lui, pe jos, la Muntele Athos. O mie de kilometri. Şi că Mihai...

... Mihai cred că a îngheţat în iarbă, pe salteaua aia. „Ce zici de Steaua?” „Îmi place Gâlcă, e mai plăcut jocul Stelei acum, dar şi mai riscant. Ştii cum e, ieşi tu la joc, dar ies şi ceilalţi, ai tu ocazii, dar au şi ei... Golul trei cu Aalborg a fost însă o bijuterie. Bijuterie!” „Ţi-e dor... adică nu, de fapt voiam să te întreb dacă ţi-e bine la Oradea.” „Îmi place lumea. Şi la fotbal îmi plăcea, dar aici vine la baschet, aşa am auzit, încă n-am fost la sală, dar cică e atmosferă faină. Şi primarul e cu baschetul aici!”

... Trebuie să plecăm. Rămâne aşa, cu Fundaţia, să ne auzim. „Caut un manager bun, un soi de titirez care să se descurce. Şi UEFA mi-a scris că mă ajută, dar e nevoie de organizare, de proiecte, de activităţi. Altfel, ce să-ţi mai spun? Mă bucur că am bătut Grecia la Atena. Dacă nici acum nu ne calificăm...” „Ne calificăm. Doar n-o să te uiţi tot la Olanda...” „Mă uit şi la ei. Uite, mă mir, am jucat contra lui De Vrij, era fundaş dreapta, mereu mă loveam de el. Vai, dar îl făceam fără pro-ble-me! Şi pe Daley Blind la fel, era la Groningen, departe de ce e acum. E la Man United, nu?” „Da...”

Salutări de peste munţi, pentru Oli şi Rădoi

Trebuie, chiar trebuie să plecăm. La vecini e linişte. Marian Olaianos repetă invitaţia la Replay. Mihai zice că vine. „Deci ce să-i spun preşedintelui Iorgulescu?” „Lui Gino? Că-l salut. Şi...” Tace. Tăcem toţi. Marian îşi aduce aminte că l-a comentat la Timişoara, într-un Poli – Steaua. „Ţi-ai spart capul, asta aşa, ca să ai un reper.” „Ce reper? Mariane, păi eu mi-am spart capul de 50 de ori... În Olanda, la primul meci chiar, cu Groningen, mi-a dat unu’ cu genunchiul în frunte...”

E obosit un pic. Ne ridicăm. Paharul cu fructe stoarse e în iarbă, lângă piciorul scaunului. E aproape seară. Mihai însă mai ţine să ne spună ceva. „Să aveţi drum bun! Şi să ţineţi minte ce v-am spus. În viaţă doar câteva lucruri sunt importante. Să crezi. Să iubeşti. Să te dăruieşti.” „Mulţumesc din suflet, Mihai! Nu am cum să uit, crede-mă! Să cred, să iubesc. Să mă dăruiesc. Am înţeles.” „Şi încă un lucru. Să accepţi!”

... Suntem la poartă. De fapt, Mihai nu are poartă, e un gard viu care se deschide şi acum, iată, se închide la sfârşitul poveştii. Vorbesc prostii. De fapt, la începutul a tot binele care va veni. „Şi salutări lui Oli şi lui Mirel, ştiu că domnul preşedinte vorbeşte cu ei! Aţi plecat? Salutări lui Oli...” Ieşiserăm deja în stradă. Mă întorc. Se întoarce şi Marian. „Nu, n-am plecat, Mihai. Te-am auzit. E OK, transmitem!” De fapt, abia ce-am venit, Mihai. E o promisiune.

P.S. Un prieten e mai important ca un înger

... Până la Cluj am fumat. Ţigările aveau însă un ciudat gust bun, de fructe. Lăsasem acasă un învingător. De la el venea, probabil, aroma asta, a binecuvântării. Sigur.


LPF pe Facebook
Newsletter LPF